noiembrie 03, 2009

The (time) Traveller (Repostat dintr-un over-comment al meu)

Prin request, repostat (ambele părți)


 Un sunet apăsător, fără direcție. Arșiță. Încă miroase a hoit. Dar unde sunt corbii? Nu văd nici gândaci.

Contorul Geiger al costumului pârâie continuu, dar nu ăla e sunetul apăsător. Implanturile bio-mecanice nu răspund la verificarea sistemelor, dar mă țin în viață. Sunt om din nou. Cred. Cel puțin după arătare.

În spate, nimic. De acolo am venit. În stânga și în dreapta cadavre. Ciudat, unele încă mai au hălci mare de carne, unele chiar câte un ochi uscat, înfundat în orbită.

Nu este radiația de vină pentru lipsa descompunerii... am mai văzut cadavre în zone iradiate fiind descompuse.

Dar eu de ce merg? De ce mă mai țin picioarele? Privirea îmi este atrasă de către o structură corodată, la vreo sută de metri în față. O formațiune de metal întortocheat, prăbușit, un colos decapitat și aruncat de către zei pe Pământ.

Dar ce zei? Cred că au murit și zeii. Se simte o absență apăsătoare. Nici măcar halucinații nu am.

Până și de aici văd placa cu numele structurii prăbușite, o navă spațială. Am fost pe ea. Mă rog, în altă dimensiune. Aveam mulți prieteni acolo. Aveam.

Și de ce am vrut să călătoresc în timp? De ce? Am vrut să fiu erou? Prost și tânăr am fost. Înainte să încep călătoria, aveam familie, aveam prieteni, eram om. Văzând că omenirea era în pas de auto-anihilare, m-am simțit nevoit să o salvez. Prost am fost. Ce gest necugetat. Mai târziu am aflat că omenirea urma ia un curs mai pașnic, că intervenția mea a fost inutilă, chiar a întors cursul către anihilare. Am crezut că furând nano-tehnologia și ștergându-le baza de date, conducătorii corupți nu vor mai putea încătușa poporul. Dar ei și-au îndreptat atenția către ingineria biologică. Oribil. Au întortocheat specia umană într-un timp scurt.

Am încercat să îmi repar greșelile. Am luat parte unor facțiuni de-a lungul călătoriilor în spațiu-timp. Mi-am omorât semeni cu sânge rece. Sau ceea ce a mai rămas din omenia lor. Mulți din ei nu mai erau oameni. Toți își vânduseră sufletul.

Iar eu mai eram om? O combinație de nanoboți și țesut organic. Un cyborg. Puteam să îmi schimb anatomia, înfățișarea. Dar ce nu mi-am dat seama e că mi-am schimbat și sufletul. Nu Diavolul m-a ispitit să mă vând, eu m-am vândut singur.

Toate aceste călătorii au însemnat un purgatoriu? Eu nu am fost purificat. Adaptabilitatea dată de mașinării a creat mutații și în suflet. Ca un virus care evoluează pentru a supraviețuii în fața tratamentului impus de om și în fața sistemului imunitar. Dar acestea sunt impuse de cineva sau ceva. În aceste momente sunt nevoit să cred că ar exista un zeu, o ființă a tot puternică, a tot văzătoare și a tot știutoare. Dar orice zeu ar fi murit până și la auzirea păcatelor mele.

Văd cadavre în jurul meu. Și oase. Uitate. Ce este locul acesta? O intersecție plină de ignoranță? Atunci cel ce se abate drumul real ajunge una cu Pământul, uitat, înghețat în timp. Iar eu ce amajuns? Un om cu o obsesie de a plânge morții... căci și eu sunt mort.

Mort. Tot ceea ce am făcut poate a fost un joc. Un joc al morții. Atunci hai să jucăm încă un joc, un glonte pentru drum. Ruleta rusească.

Mă așez sprijinit de o piatră măcinată. Scot din rucsac un revolver și un glonte. Revolverul îl primisem cadou. Am uitat de la cine și cu ce ocazie. Am uitat totul.

Deschid butoiul cu șase găuri. Așez glontele într-unul, rotesc butoiul, iar, cu o zvâcnire a încheieturii, îl închid.

Se pare că ceva în mine încă mai vrea să trăiesc. Sau doar e curios, căci eu mă uit prin fantele butoiului, cu speranța de găsi glontele. Fără noroc, acest model de revolver are găurile acoperite.

Zâmbind, ridic pistolul la tâmplă. *Click!* se aude dinspre el. Nimic. *Click!* Hai odată. *Click! Click!* Îmi pierd răbdarea. Ultimul *Click!*. Deschid ochii. Glontele nu a fost tras. Arma nu fumegă.

Încep să răd maniacal. Nu se poate. Asta e prea de tot.

Dar stai, de ce ridic pistolul înapoi la tâmplă? Jocul se termină după cele cinci din șase încercări.

Am hotărât. Acesta nu mai este un joc. Poate că renașterea omenirii se va regăsi în moartea mea. Un fel de pasăre Phoenix. Ce ironic. Foc. Armă de foc.

Nu mai îmi tremură mâna. Apăs pe trăgaci. *Click! Boom!*

Conștiința îmi e fragmentată. Ca și creierii împrăștiați. Văd imagini. Familia... prietenii... călătoria...

;;Error. Core memory damaged. Attempting repair. Auxilliary systems taking over;;

Un..Unde sunt? Nu simt decât durere. Asta înseamnă că sunt în viață?

”Din contră.” începe a replica o voce aparent omniprezentă. Atunci îmi dau seama.

Tu ești acel lucru care m-a urmărit tot timpul, care mi-a împărțit trupul. Tu ești fantoma din mașinărie. Acuma înțeleg de ce nu mă simțeam singur.

Nici o replică. Nu mai simt nevoia de a răzbate. Tot eu am renunțat și la corp.

Dar acum văd. Prin ochii cadavrului meu?

Cu ochii însângerați și cu un zâmbet malefic, corpul meu prinde viață. Sau mai bine zise, devine marionetă.

Se îndreaptă către structura metalică. Pământul se cutremură. Ca două palme care ascund o gură, structura se împarte, lăsând să se vadă o crevasă adâncă. Fumegă. Ce mai gură.

Din pământ parcă, cadavrele mă prind de picioare, încearcă să mă oprească. Fețele hoiturilor au înghețate o expresie de tristețe. Sau oroare?

Corpul meu nu îi bagă în seamă. Trece prin hoituri ca printr-o mare plină de alge.

Am ajuns la marginea crevasei. În adâncurile ei domnește focul. Cercul al nouălea îmi este pregătit. Da, sunt un trădător. Am trădat omenirea. Poate separat de corp voi putea continua călătoria. Sunt nebun. Sunt din nou ca la începutul călătoriei, dornic să salvez omenirea, să fiu erou. Nimic nu va avea finalitate.

Poate, într-o zi, dintr-o greșeală incomensurabilă, voi scăpa din această buclă. Până atunci, cineva va trebui să lupte.

*****

Un sunet apăsător. Dar de data aceasta pot să îl identific: alarma complexului.

Din nou țin în mână acest AK-47 vechi. Din nou port acest combinezon destinat mediilor ostile.

Da, am mai fost aici. La începutul călătoriei.
Da. În câteva secunde soldații vor bate la ușă. În încă câteva secunde va trebui să plec de aici, prin singurul mod posibil. Singurul mod posibil rămas. Nu am mult timp.

Din spatele ușii se aude un strigăt, îmi este cerută predarea.

Dar nu am de gând. Nu știu de ce îmi este frică mai mult: să mor sau să nu îmi îndeplinesc obiectivul.

Totul a fost un joc până la urmă. Un joc video cu nivele în care trebuie să o iei de la capăt dacă pierzi. Dar aceasta nu este iertare.

Acum îmi amintesc. Începusem această călătorie ca să îmi salvez familia, urmașii. Nu mă gândisem în special la omenire.

Scântei. Ușa de securitate. Âștia încearcă să taie ușa. Nu am mult timp.

Iau consola din fața mea la mână. Îmi aduc aminte de totul, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Pe atunci nu vedeam lucrurile așa cum le văd acum, cunoșteam multe, dar nu eram experimentat. Foarte bine, va trebui să îmi reiau rolul din trecut, cel puțin pentru că știu că așa am trecut prin multe. Haide, tastez comenzile... sunt acceptate. Așa, în curând voi pleca.

În camera alăturată, separată numai de o ușă cu sticlă antiglonț, se încarcă o mașinărie complexă, cu o platformă rotundă. Trenul meu. Grămezile de fire curg din panouri ca măruntaiele unei bestii, gata să mă-nghită. Mai bine uit de asta, trebuie să fiu atent la ce fac.

Bun, voi relua călătoria. Voi relua jocul. De data asta am să câștig. Da, mai bine să mă gândesc la totul ca la un joc.

Mă simt cu sute de ani mai tânăr. Singura diferență este experiența din călătoria trecută, dar o voi folosi doar când cred că va fi necesar. Până atunci voi fi eu cel de la începutul călătoriei.

Ecranul consolei indică faptul că mașinăria este pregătită. Am în jur de treizeci de secunde pentru a mă așeza pe platformă. Nu mă mai pot întoarce, am întârziat prea multe secole.

De lângă consolă iau casca potrivită costumului. Mi-o potrivesc pe cap și închid clapele de sigilare. Afișajul intern al căștii confirmă integritatea costumului.

Alerg în camera alăturată, mă așez pe platformă. Haide odată, activează-te.

Ușa de securitate din camera alăturată, în cele din urmă, cedează. Prin gaura creată de aparatul de sudură, intră soldații. Unul din soldați încearcă să spargă ușa de sticlă, dar nu reușește decât să se lovească cu umărul de ea.

Mașinăria se activează. Ironică salvare. De aici începe călătoria, din străfulgerarea mașinăriei care mă va aduce în inconștiență.

2 comentarii: